Ancestralitatea fenomenului pe care noi îl numim astăzi jocul căluşarilor îşi are rădăcinile în ritualurile păgâne pe care dacii le săvârşeau în enigmaticele lor altare. Similitudinea dintre cercul format de căluşari în timpul dansului şi sanctuarele circulare de la Sarmisegetusa Regia este evidentă nu numai datorită imaginaţiei pe care o dezvoltăm acum, imaginaţie legată de dorinţa de a scoate la lumină una dintre cele mai personalizate civilizaţii ale antichităţii. Această similitudine a fost studiată de către reputatul arheolog Octavian Floca şi, mai mult, ea a fost demonstrată de acesta. Distinsul istoric observa că jocul în cerc al flăcăilor din zona Orăştiei, cu deplasări concentrice şi ritmice spre centru, îşi găseşte reprezentarea mai ales în sanctuarul mare circular. În plus, el observă că în mijlocul căluşarilor joacă totdeauna un personaj remarcabil, fie vătaful care este cel mai priceput, cel mai îndrăzneţ şi deci cu cea mai multă autoritate, fie turca, o arătare mascată, cu greu de încadrat în vreo categorie biologică. Se ştie că dacii sacrificau, pentru a-i trimite la Zamolxis, pe cei mai curajoşi, mai puternici, mai înţelepţi şi mai neprihăniţi dintre tineri; de aceea, în cazul de faţă, vătaful căluşăresc poate simboliza tocmai acest personaj. La fel cum turca, o arătare grotescă, poate simboliza răul pe care dacii - se ştie - îl alungau trăgând cu săgeţi spre cerul de unde credeau că se împarte dreptatea, fie prin alte ritualuri, cum ar fi un astfel de dans. Sunt, de asemenea, cunoscute sacrificiile pe care aceştia le făceau la schimbarea anotimpurilor sau, probabil, la trecerea dintre ani, când răul era alungat pentru a-i face loc binelui. Pe această linie a mers Octavian Floca, cel care - împotriva ideilor maestrului Constantin Daicoviciu - lansează o teorie cel puţin interesantă. Studiind timp îndelungat aşezarea pietrelor de la Sarmisegetusa Regia
precum şi jocul căluşarilor şi chiar motivele populare încrustate pe costumele acestora, Octavian Floca presupunea că în mijlocul Marelui Sanctuar Circular s-ar fi putut situa un loc de sacrificiu ritualic, un loc de incinerare sau chiar de depozitare a ofrandelor trimise lui Zamolxis. În pofida interdicţiei venite din partea celui care monopoliza săpăturile din Munţii Şureanu (academicianul Constantin Daicoviciu) profitând de absenţa acestuia de pe şantierul arheologic din Incinta Sacră, Octavian Floca se încumetă şi execută o săpătură în mijlocul sanctuarului. La aproximativ 2,30 metri adâncime, acesta descoperă un depozit de cenuşă, impresionant din punct de vedere cantitativ, cenuşă pe care el o bănuieşte a fi umană. De bună credinţă fiind, gândind că a realizat o descoperire deosebit de importantă, conservă acel loc şi îl anunţă pe marele maestru. Acesta vine, constată săpătura, observă cantitatea respectivă de cenuşă şi ordonă, pradă furiei, ca toată cenuşa să fie aruncată în vale, săpătura astupată iar autorul ei, profesorul Floca, este trimis în ceea ce el numea în memoriile sale „exilul de la Micia”, un castru roman din apropierea Devei. Astfel, un gest injust, arogant şi dictatorial al lui Constantin Daicoviciu a făcut ca o descoperire importantă să se piardă ireparabil în detrimentul ştiinţei adevărate. Sigur că această informaţie ar fi putut aduce multe elemente care să dovedească ancestralitatea jocului căluşăresc. Fără ea, istoria este mai săracă iar cercetătorii trebuie să caute alte dovezi ale vechimii căluşăreşti.
DOVEZILE ANCESTRALITĂŢIIÎn volumul Sărbători şi Obiceiuri Româneşti, reputatul etnolog Ion Ghinoiu spune că “având o origine pre-romană, dansul ritual al Căluşarilor este cel mai vechi şi cel mai spectaculos dintre dansurile tradiţionale româneşti. Mai mult decât un simplu dans, sărbătoarea căluşarilor are loc în sudul ţării în timpul săptămânii Rusaliilor, dar în judeţul Hunedoara găsim jocul căluşarilor de Crăciun, când cete de flăcăi pornesc prin sat şi joacă pe la casele oamenilor vestind trecerea în noul an”.
Nicolae Miulescu remarcă în studiile sale faptul că fără niciun fel de dubiu, jocul Căluşarilor simulează trimiterea periodică prin sacrificare a unui sol la Zamolxe.
Lucia Apolzan, strălucit etnolog, graţie căreia multe din obiceiurile şi tradiţiile Munţilor Orăştiei au fost puse la păstrare în cele mai amănunţite detalii, demonstra această legătură nu numai prin jocul în sine, care perpetuează cercul cu toate semnificaţiile sale, dar şi prin motivele populare realizate atât pe costumele căluşarilor, cât şi pe ceramica de origine dacică. Prezenţa semnificativă, în special a cercului în care apar elemente asemănătoare unor palete ce sugerează mişcarea de rotire, este dovada unui adevărat cult al ciclicităţii vieţii şi morţii. Apoi faptul că la picioare sunt agăţaţi clopoţei pentru a alunga spiritele rele este unul care vorbeşte de la sine. Nu se poate - spunea Lucia Apolzan - să neglijăm aceste elemente care sunt parte integrantă a continuităţii pe aceste meleaguri.
Nu trebuie, de asemenea, neglijate nici informaţiile legate de dansurile denumite, încă de pe atunci, căluşăreşti, pe care soldaţii lui Mihai Viteazul, aflaţi sub comanda lui Baba Novac, le-au jucat în 1599 la Piatra Caprei de lângă Alba Iulia.
Cu toate acestea, rămâne o enigmă de ce doar în satele din jurul Munţilor Şurianu obiceiul s-a perpetuat alături de sărbătorile de iarnă. Orăştioara de Sus, Costeşti, Ludeşti şi, mai ales, Boşorod, sunt localităţi în care jocul căluşăresc este la mare preţuire iar localnicii fac tot ce le stă în putinţă pentru ca acest obicei să nu se stingă cum se stinse în alte zone din ţară. În anul 2006, UNESCO, în mod fericit a înscris jocul căluşarilor pe lista valorilor culturale mondiale, fiind astfel considerat parte integrantă a patrimoniului mondial imaterial UNESCO.
O IDEE MARE CÂT UN SANCTUARCum putea fi valorificată această fericită întâlnire a două monumente ale spiritualităţii româneşti: Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi Dansul Căluşarilor, ambele aflate sub protecţia prestigioasei instituţii UNESCO? Cu entuziasm, cu dăruire şi cu multă voinţă! Laura Oană este jurnalistă la Antena 1 Deva. Alături de pasiunea ei pentru meseria pe care o face zi de zi cu aceeaşi ardere maximă, marea ei dragoste o reprezintă istoria dacilor. Se bate de câte ori este nevoie pentru tot ceea ce ea constată că este nedrept, legat de moştenirea dacă, se bucură de câte ori o descoperire adaugă noi dovezi în salba civilizaţiei dacice şi se întristează pentru nepăsarea istoricilor faţă de cetăţi. În orice campanie menită să trezească lumea la realitate în ceeea ce priveşte situaţia cetăţilor, ea pune umărul cu toată energia pe care o are. Anul trecut, în prag de Crăciun, prin capul ei a trecut o idee pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de valoroasă. Cunoscând legăturile dintre căluşari şi sanctuarele dacilor, ea a organizat un adevărat convoi spre Sarmisegetusa.
A pus autorităţile pe jar, a bătut la toate uşile posibile şi în 20 decembrie purcedea spre cetatea de scaun a regilor daci însoţită de două echipe de filmare şi de ceata de căluşari din Orăştioara de Sus formată, de data aceasta, din cei mai buni dansatori pe care i-a avut comuna în ultimii 20 de ani.
A fost un regal la Sarmisegetusa, o sărbătoare, ca un arc peste timp menit să lege ancestralul ritual al relaţiei dintre om, divinitate şi natură, de actualul joc al căluşarilor. Bărbaţii au bătut zăpada Sarmisegetusei preţ de două ore, au cântat despre flori dalbe de măr, despre anotimpurile care trec şi despre natura care se schimbă mereu dar lăsând în urmă omul cu obiceiurile sale ancestrale. În clipele de răgaz, fiecare dintre protagoniştii acestei întâmplări de excepţie îşi mărturisea crezul care îl mână la păstrarea şi, mai ales, la perpetuarea acestei tradiţii.
Căluşar de peste un sfert de secol, Traian Gridan este de-a dreptul mândru de calitatea sa. Este cel mai bun vătaf din toată zona. La toate concursurile la care a partcipat a fost cel mai bun. Are şi o poreclă „Zburătorul din Carpaţi” de care e tare fălos. El e o autoritate recunoscută printre toate cetele de căluşari. Jocul căluşăresc este pentru el viaţa însăşi. Îl joacă de când se ştie şi fără el nu ar putea trăi. De cum începe să cadă frunza, călcâiele îi scapără cu gândul la Crăciunul care vine şi căruia îi este dator de atâţia ani. Spiritul dac sălăşluieşte în el iar mândria originii sale îl face să preţuiască acest joc şi mai mult.
Petru Demian, unul dintre căluşarii vechi ai comunei, a bătătorit şi el zăpezile Sarmisegetusei. Toată lumea îl ştie după numele de Moţu. El spune că nu trebuie să crezi că eşti dac atunci când joci Căluşarul, pentru că simţi de-a dreptul acest lucru fără să vrei. Doar jucând. El simte o descărcare emoţională puternică în timpul jocului şi crede că dansul acesta a fost un ritual mai degrabă al luptătorilor, la cât de viguros şi de complex este.
Bucuria zilei de 20 decembrie nu va fi uitată prea curând. Important este exemplul dat de studioul de televiziune Antena 1 Deva, dovadă că presa se mai apleacă şi spre ceea ce noi cu toţii ar trebui să ne aplecăm mai des şi mai cu convingere. Spre moştenirea dacică, cea pe care avem datoria să o păstrăm cu sfinţenie şi să o dăm mai departe urmaşilor noştri! Se cuvin mulţumiri pentru acest eveniment Laurei Oană pentru ideea sclipitoare şi pentru entuziasmul ei, întregii echipe Antena 1 pentru deschiderea spre frumos şi folositor pe care o arată, prşedintelui Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Moloţ, dac prin obârşie, pentru sprijinul logistic acordat acestei acţiuni, Primăriei comunei Orăştioara pentru rolul de depozitar al unui astfel de tezaur şi, nu în ultimul rând, căluşarilor, cei care au bătătorit
de 2000 de ani zăpezile Sarmisegetusei şi care perpetuează o comoară a dacilor străbuni.
