Jurnal de Sarmisegetusa II

FORTA ŞI SPIRIT


Tensiune, violenţă, scandaluri, arestări, mister, frică, sirene care îţi dau fiori. Cam astea sunt elementele pe care le legăm, de obicei, de cei pe care îi numim "MASCAŢII" din poliţie. Dar într-o zi de februarie, ei au arătat că în spatele măştilor fioroase, sunt oameni ca toţi oamenii. Ba mai mult, foarte bine antrenaţi, disciplinaţi, respectuoşi, şi chiar plini de umor. I-am condus pe drumul Sarmisegetusei, la început reţinut, mai apoi încrezător,iar la sfârşit, acolo sus, în Incinta Sacră, chiar cu mare plăcere.Am discutat despre daci, bineînţeles. Şi despre spiritul dacilor de luptători ai drepăţii. S-au concentrat, au meditat, au respirat aerul Sarmisegetusei şi s-au antrenat acolo unde, cu mulţi ani în urmă, forţa şi spiritul făceau casă bună. La despărţire, fiecare a fost mulţumit că a câştigat ceva. Ei s-au încărcat de energie şi de poveştile cu şi despre daci, iar eu am primit cadou un toiag impresionant, sculptat cu chipul lui Mihai Viteazul, nimeni altul decât vestitul MALUS DACUS.

JURNAL DE SARMISEGETUSA I

De când mama m-a adus pe lume, de peste 1000 de ori am urcat la cetatea de scaun a regilor daci. În 2007 am bătut drumul Sarmisegetusei de 84 de ori. Doar de două ori singur. În rest cu alţii.În total vreo 450 de suflete pe care le-am însoţit. Pe mulţi i-am uitat fără să vreau. Vârsta îşi spune cuvântul ! ! ! Aşa că, pentru a povesti nepoţilor fără erori, am hotărât să scriu aici de câte ori urc cu cineva acolo sus. În 26 ianuarie, pe o zi cu un cer albastru cum numai acolo se poate vedea, am călcat pe zăpada neatinsă a Incintei Sacre cu un grup de copii din organizaţia Cercetaşilor. Scout cum se spune în limbaj academic. Liviu Mureşan cu Mircea şi Maia au organizat o echipă cu care am petrecut o zi de memorat la Sarmisegetusa. Presărată cu de toate, cu veselie şi cu nervi, cu bocanci şi cu teneşi prin zăpadă, cu derapaje pe gheaţa drumului, cu mult soare, cu Delia alături şi cu nelipsitul şi fericitul câine Ajax. Bineînţeles că, ceva aşa de fain, nu putea să se încheie fără tradiţionalul pui cu mujdei şi pită caldă la Hanul Dacilor.

DUPĂ 2000 DE ANI, DIN NOU LA SARMISEGETUSA

Ancestralitatea fenomenului pe care noi îl numim astăzi jocul căluşarilor îşi are rădăcinile în ritualurile păgâne pe care dacii le săvârşeau în enigmaticele lor altare. Similitudinea dintre cercul format de căluşari în timpul dansului şi sanctuarele circulare de la Sarmisegetusa Regia este evidentă nu numai datorită imaginaţiei pe care o dezvoltăm acum, imaginaţie legată de dorinţa de a scoate la lumină una dintre cele mai personalizate civilizaţii ale antichităţii. Această similitudine a fost studiată de către reputatul arheolog Octavian Floca şi, mai mult, ea a fost demonstrată de acesta. Distinsul istoric observa că jocul în cerc al flăcăilor din zona Orăştiei, cu deplasări concentrice şi ritmice spre centru, îşi găseşte reprezentarea mai ales în sanctuarul mare circular. În plus, el observă că în mijlocul căluşarilor joacă totdeauna un personaj remarcabil, fie vătaful care este cel mai priceput, cel mai îndrăzneţ şi deci cu cea mai multă autoritate, fie turca, o arătare mascată, cu greu de încadrat în vreo categorie biologică. Se ştie că dacii sacrificau, pentru a-i trimite la Zamolxis, pe cei mai curajoşi, mai puternici, mai înţelepţi şi mai neprihăniţi dintre tineri; de aceea, în cazul de faţă, vătaful căluşăresc poate simboliza tocmai acest personaj. La fel cum turca, o arătare grotescă, poate simboliza răul pe care dacii - se ştie - îl alungau trăgând cu săgeţi spre cerul de unde credeau că se împarte dreptatea, fie prin alte ritualuri, cum ar fi un astfel de dans. Sunt, de asemenea, cunoscute sacrificiile pe care aceştia le făceau la schimbarea anotimpurilor sau, probabil, la trecerea dintre ani, când răul era alungat pentru a-i face loc binelui. Pe această linie a mers Octavian Floca, cel care - împotriva ideilor maestrului Constantin Daicoviciu - lansează o teorie cel puţin interesantă. Studiind timp îndelungat aşezarea pietrelor de la Sarmisegetusa Regia
precum şi jocul căluşarilor şi chiar motivele populare încrustate pe costumele acestora, Octavian Floca presupunea că în mijlocul Marelui Sanctuar Circular s-ar fi putut situa un loc de sacrificiu ritualic, un loc de incinerare sau chiar de depozitare a ofrandelor trimise lui Zamolxis. În pofida interdicţiei venite din partea celui care monopoliza săpăturile din Munţii Şureanu (academicianul Constantin Daicoviciu) profitând de absenţa acestuia de pe şantierul arheologic din Incinta Sacră, Octavian Floca se încumetă şi execută o săpătură în mijlocul sanctuarului. La aproximativ 2,30 metri adâncime, acesta descoperă un depozit de cenuşă, impresionant din punct de vedere cantitativ, cenuşă pe care el o bănuieşte a fi umană. De bună credinţă fiind, gândind că a realizat o descoperire deosebit de importantă, conservă acel loc şi îl anunţă pe marele maestru. Acesta vine, constată săpătura, observă cantitatea respectivă de cenuşă şi ordonă, pradă furiei, ca toată cenuşa să fie aruncată în vale, săpătura astupată iar autorul ei, profesorul Floca, este trimis în ceea ce el numea în memoriile sale „exilul de la Micia”, un castru roman din apropierea Devei. Astfel, un gest injust, arogant şi dictatorial al lui Constantin Daicoviciu a făcut ca o descoperire importantă să se piardă ireparabil în detrimentul ştiinţei adevărate. Sigur că această informaţie ar fi putut aduce multe elemente care să dovedească ancestralitatea jocului căluşăresc. Fără ea, istoria este mai săracă iar cercetătorii trebuie să caute alte dovezi ale vechimii căluşăreşti.

DOVEZILE ANCESTRALITĂŢII
În volumul Sărbători şi Obiceiuri Româneşti, reputatul etnolog Ion Ghinoiu spune că “având o origine pre-romană, dansul ritual al Căluşarilor este cel mai vechi şi cel mai spectaculos dintre dansurile tradiţionale româneşti. Mai mult decât un simplu dans, sărbătoarea căluşarilor are loc în sudul ţării în timpul săptămânii Rusaliilor, dar în judeţul Hunedoara găsim jocul căluşarilor de Crăciun, când cete de flăcăi pornesc prin sat şi joacă pe la casele oamenilor vestind trecerea în noul an”.
Nicolae Miulescu remarcă în studiile sale faptul că fără niciun fel de dubiu, jocul Căluşarilor simulează trimiterea periodică prin sacrificare a unui sol la Zamolxe.
Lucia Apolzan, strălucit etnolog, graţie căreia multe din obiceiurile şi tradiţiile Munţilor Orăştiei au fost puse la păstrare în cele mai amănunţite detalii, demonstra această legătură nu numai prin jocul în sine, care perpetuează cercul cu toate semnificaţiile sale, dar şi prin motivele populare realizate atât pe costumele căluşarilor, cât şi pe ceramica de origine dacică. Prezenţa semnificativă, în special a cercului în care apar elemente asemănătoare unor palete ce sugerează mişcarea de rotire, este dovada unui adevărat cult al ciclicităţii vieţii şi morţii. Apoi faptul că la picioare sunt agăţaţi clopoţei pentru a alunga spiritele rele este unul care vorbeşte de la sine. Nu se poate - spunea Lucia Apolzan - să neglijăm aceste elemente care sunt parte integrantă a continuităţii pe aceste meleaguri.
Nu trebuie, de asemenea, neglijate nici informaţiile legate de dansurile denumite, încă de pe atunci, căluşăreşti, pe care soldaţii lui Mihai Viteazul, aflaţi sub comanda lui Baba Novac, le-au jucat în 1599 la Piatra Caprei de lângă Alba Iulia.
Cu toate acestea, rămâne o enigmă de ce doar în satele din jurul Munţilor Şurianu obiceiul s-a perpetuat alături de sărbătorile de iarnă. Orăştioara de Sus, Costeşti, Ludeşti şi, mai ales, Boşorod, sunt localităţi în care jocul căluşăresc este la mare preţuire iar localnicii fac tot ce le stă în putinţă pentru ca acest obicei să nu se stingă cum se stinse în alte zone din ţară. În anul 2006, UNESCO, în mod fericit a înscris jocul căluşarilor pe lista valorilor culturale mondiale, fiind astfel considerat parte integrantă a patrimoniului mondial imaterial UNESCO.

O IDEE MARE CÂT UN SANCTUAR
Cum putea fi valorificată această fericită întâlnire a două monumente ale spiritualităţii româneşti: Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi Dansul Căluşarilor, ambele aflate sub protecţia prestigioasei instituţii UNESCO? Cu entuziasm, cu dăruire şi cu multă voinţă! Laura Oană este jurnalistă la Antena 1 Deva. Alături de pasiunea ei pentru meseria pe care o face zi de zi cu aceeaşi ardere maximă, marea ei dragoste o reprezintă istoria dacilor. Se bate de câte ori este nevoie pentru tot ceea ce ea constată că este nedrept, legat de moştenirea dacă, se bucură de câte ori o descoperire adaugă noi dovezi în salba civilizaţiei dacice şi se întristează pentru nepăsarea istoricilor faţă de cetăţi. În orice campanie menită să trezească lumea la realitate în ceeea ce priveşte situaţia cetăţilor, ea pune umărul cu toată energia pe care o are. Anul trecut, în prag de Crăciun, prin capul ei a trecut o idee pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de valoroasă. Cunoscând legăturile dintre căluşari şi sanctuarele dacilor, ea a organizat un adevărat convoi spre Sarmisegetusa.
A pus autorităţile pe jar, a bătut la toate uşile posibile şi în 20 decembrie purcedea spre cetatea de scaun a regilor daci însoţită de două echipe de filmare şi de ceata de căluşari din Orăştioara de Sus formată, de data aceasta, din cei mai buni dansatori pe care i-a avut comuna în ultimii 20 de ani.
A fost un regal la Sarmisegetusa, o sărbătoare, ca un arc peste timp menit să lege ancestralul ritual al relaţiei dintre om, divinitate şi natură, de actualul joc al căluşarilor. Bărbaţii au bătut zăpada Sarmisegetusei preţ de două ore, au cântat despre flori dalbe de măr, despre anotimpurile care trec şi despre natura care se schimbă mereu dar lăsând în urmă omul cu obiceiurile sale ancestrale. În clipele de răgaz, fiecare dintre protagoniştii acestei întâmplări de excepţie îşi mărturisea crezul care îl mână la păstrarea şi, mai ales, la perpetuarea acestei tradiţii.
Căluşar de peste un sfert de secol, Traian Gridan este de-a dreptul mândru de calitatea sa. Este cel mai bun vătaf din toată zona. La toate concursurile la care a partcipat a fost cel mai bun. Are şi o poreclă „Zburătorul din Carpaţi” de care e tare fălos. El e o autoritate recunoscută printre toate cetele de căluşari. Jocul căluşăresc este pentru el viaţa însăşi. Îl joacă de când se ştie şi fără el nu ar putea trăi. De cum începe să cadă frunza, călcâiele îi scapără cu gândul la Crăciunul care vine şi căruia îi este dator de atâţia ani. Spiritul dac sălăşluieşte în el iar mândria originii sale îl face să preţuiască acest joc şi mai mult.
Petru Demian, unul dintre căluşarii vechi ai comunei, a bătătorit şi el zăpezile Sarmisegetusei. Toată lumea îl ştie după numele de Moţu. El spune că nu trebuie să crezi că eşti dac atunci când joci Căluşarul, pentru că simţi de-a dreptul acest lucru fără să vrei. Doar jucând. El simte o descărcare emoţională puternică în timpul jocului şi crede că dansul acesta a fost un ritual mai degrabă al luptătorilor, la cât de viguros şi de complex este.
Bucuria zilei de 20 decembrie nu va fi uitată prea curând. Important este exemplul dat de studioul de televiziune Antena 1 Deva, dovadă că presa se mai apleacă şi spre ceea ce noi cu toţii ar trebui să ne aplecăm mai des şi mai cu convingere. Spre moştenirea dacică, cea pe care avem datoria să o păstrăm cu sfinţenie şi să o dăm mai departe urmaşilor noştri! Se cuvin mulţumiri pentru acest eveniment Laurei Oană pentru ideea sclipitoare şi pentru entuziasmul ei, întregii echipe Antena 1 pentru deschiderea spre frumos şi folositor pe care o arată, prşedintelui Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Moloţ, dac prin obârşie, pentru sprijinul logistic acordat acestei acţiuni, Primăriei comunei Orăştioara pentru rolul de depozitar al unui astfel de tezaur şi, nu în ultimul rând, căluşarilor, cei care au bătătorit
de 2000 de ani zăpezile Sarmisegetusei şi care perpetuează o comoară a dacilor străbuni.

CURAJUL DE A TE ÎMPOTRIVI ISTORIEI

Un eveniment editorial de exceptie a fost gazduit de moderna sala Spiru Haret a Inspectoratului judetean de invatamant. Dan Oltean, revolutionar al istoriei dacilor si impatimit calator al Muntilor Orastiei, si-a lansat miercuri, 7 noiembrie, de la orele 17, ultima sa carte, "Burebista si Sarmizegetusa". Lansarea a fost onorata de prezenta conferentiarului dr.Vasile Moga de la Universitatea 1 Decembrie Alba Iulia si de dr. Aurora Petan, directorul editurii Dacica. Distinsa cercetatoare care a facut o deosebita onoare acestui eveniment, remarca atat de plastic si de convingator esenta acestei carti de exceptie. "Odata cu cartea lui Dan Oltean a venit, in sfarsit, vremea curajului si a valorii in ramura cea mai oropsita a istoriografiei romanesti, cea a epocii dacice. Dan Oltean spune in cartea sa ceea ce altii nu au indraznit pana acum sa spuna, construieste ce altii nu au fost in stare sa construiasca si cerceteaza ceea ce altii ar fi putut, dar nu au vrut sa cerceteze. Si dincolo de toate acestea, desteleneste drumurile pe care le-au incalcit istoricii din perioada apusa a comunismului si pe care istoricii de astazi continua sa le incurce si sa le blocheze. Cei ce sperau ca o astfel de carte sa nu apara niciodata sa se pregateasca: odata cu cartea lui Dan Oltean vin vremuri noi. Si, speram, acesta este doar inceputul.”

O carte care deci, trebuie citita de toti cei care iubesc adevarul istoric.

Brăţările de aur, punct de referinţă al istoriei Daciei

Motto : „Îi iert pe toţi aceia care mi-au făcut rău mie personal dar nu o să-i iert niciodată pe cei care au făcut rău istoriei”.

David Prodan

Dintre subiectele istoriei Daciei care au suscitat atât atenţia lumii ştiinţifice cât şi atenţia atenţia opiniei publice, în ultimul an, fără îndoială că subiectul brăţărilor dacice se detaşează considerabil. Prin eforturi remarcabile în ultimii doi ani, autorităţile române, respectiv poliţia şi parchetul au reuşit spectaculoase identificări şi recuperări a unor obiecte de patrimoniu a căror valoare este inestimabilă şi care aşează într-o lumină şi mai favorabilă civilizaţia dacilor. Dincolo de spectaculozitatea recuperării de către autorităţile române a deja celebrelor brăţări de aur, trebuie să privim clar, lucid şi, mai ales, competent la integrarea acestora în contextul istoric.

De ce sunt aceste brăţări aşa de importante? În primul rând pentru faptul că ele sunt din aur. De aproape 10 ani de zile, Fundaţia „Dacia Revival” se străduieşte să aducă la lumină fascinanta civilizaţie a strămoşilor noştri daci. Puternica spiritualitate a dacilor, puterea lor militară şi economică, prezenţa activă şi semnificativă în crearea zonelor de influenţă ale Europei antice sunt subiecte care au fost dezbătute cu precădere în ultimul deceniu. În tot acest timp s-a uitat sau, după caz, s-a omis că toate aceste atribute ale civilizaţiei dacice nu erau posibile dacă nu ar fi fost dublate de o substanţială prezenţă a aurului. Se ştie - şi acest lucru nici nu mai trebuie demonstrat - că toate marile civilizaţii ale lumii s-au format, fără nicio excepţie, doar acolo unde a existat un drum al aurului. Oricât de numeros şi oricât de viteaz ar fi fost un popor şi oricât de buni conducători ar fi avut, fără o bază economică determinată de aur, acel popor nu a reprezentat decât o prezenţă meteorică în istoria antichităţii.

O parte a lumii ştiinţifice avea deja sădită ideea că dacii nu prelucrau aur, idee vehiculată de personalităţi ale istoriei noastre contemporane chiar şi atunci când brăţările deveniseră o certitudine. Pentru cei care susţineau această idee eronată şi pentru cei care încă o susţin (a se vedea cazul profesorului Constantin Preda), şocul apariţiei brăţărilor de aur a fost prea mare. Era greu de admis că lucrări ştiinţifice -considerate de referinţă până în acel moment - cercetări de o viaţă a unor prestigioşi istorici vor fi date peste cap de apariţia brăţărilor. Ca de atâtea ori, dogmele istorice trebuiau păstrate cu sfinţenie împotriva oricăror noi descoperiri. Şi totuşi, de data aceasta, adevărul este gata să învingă definitiv dogmele. Absolut toţi cercetătorii care au studiat pluridisciplinar, în amănunţime şi aprofundat, aceste brăţări, au ajuns la concluzia că ele sunt autentice şi că aparţin spaţiului dac în faza lui de maximă înflorire. De cealaltă parte, nici unul dintre cei care susţin dintr-un motiv sau altul varianta falsului, chiar cercetători reputaţi fiind, nu au studiat brăţările. Şi atunci, trebuie să admitem că este un examen major de probitate morala şi indispensabilă unor relaţii bazate pe dreptate şi adevăr de a nu condamna nimic înainte de a înţelege, de a nu da vedicte înaite de a cerceta. Este dreptul oricui să-şi dea cu părerea într-un domeniu sau altul, numai că în acest caz nu este vorba nici de fotbal, nici de agricultură şi nici de femei, domenii în care tot românul se crede as. Aici este vorba de propria noastră istorie, de propria noastră identitate şi nu ar trebui să existe loc de speculaţii. Cercetările specialiştilor au jalonat drumul spre verdictul autenticităţii cu câteva argumente solide pe care le trecem în revistă în rândurile următoare.

De-a lungul timpului, cercetările arheologice au scos la iveală - în marea lor majoritate pe teritoriul transilvan - 30 de brăţări spiralice de argint. Toate au fost extrase din straturi de cultură dacică, fapt autentificat de rapoartele arheologice întocmite la vremea respectivă, de analiza pieselor descoperite împreună cu ele, precum şi de analiza stilistică. Descoperite pe parcursul a mai bine de 100 de ani de cercetări, ele au fost studiate la un loc, în amănunţime, de către regretatul istoric Florin Medeleţ, unul dintre puţinii istorici care au intuit, cu mult timp în urmă, posibila existenţă a unor brăţări similare din aur. Între aceste brăţări de argint şi cele de aur, descoperite în Munţii Şureanu, practic nu există diferenţe decât dacă este să ne referim la metalul din care ele sunt confecţionate.

În urma expertizării şi a studierii primelor 6 brăţări de aur de către dr. Barbara Deppert Lippitz, pe de-o parte, cât şi de către dr. Ernest Oberlander Târnoveanu, pe de altă parte, a reieşit o concluzie comună edificatoare. „În ciuda faptului că brăţările au apărut oficial în momente diferite, ele au elemente comune vizibile şi reale şi anume tehnica, modul de decorare, stilul în general. Dincolo de variaţiile de decor care sunt inerente şi surprinzător de mari, având în vedere că artiştii care au realizat brăţările au folosit un număr mic de elemente decorative, ele sunt, în ultimă instanţă, identice. Ca tehnică primară, este vorba despre baterea la rece a unor lingouri de aur. În prima fază au fost realizate, prin batere, protomele stilizate, reprezentări a unor capete de animale, lup sau şarpe, prezentând în continuarea lor stilizarea după caz a blănii sau a solzilor, iar apoi s-a trecut la realizarea spiralei. Ulterior s-a procedat la poansonarea palmetelor, reprezentări vegetale asemănătoare la o primă vedere dar diferite de la una la alta, dacă este să privim detaliile, iar în ultima fază, spiralele au fost rulate pe un tambur de lemn pentru a li se da forma definitivă, plurispiralică.

În faza finală, meşterul a recurs la dalta gravorului cu care a realizat elementele lineare, precum gura, marginile, liniile şerpuite care pot indica blana sau, după caz, pielea animalului reprezentat, sau alte elemente de decor. Cu alte seturi de poansoane au fost realizate ochii şi perlele care decorează marginea sau centrul brăţărilor. În ciuda unei tehnici foarte simple, prin îndemânare şi fantezie, autorii brăţărilor au realizat opere deosebite care impresionează pe orice privitor, indiferent de gradul de pregătire artistică şi indiferent de cunoştinţele pe care le are despre arta bijutierilor.

Observând atent urmele lăsate de unelte ca şi combinaţia elementelor decorative, se poate spune că ele sunt tipice pentru tehnicile bijuteriei antice. Se regăsesc şi pe brăţările de argint şi, mai mult decât atât, ele nu mai sunt astăzi în folosinţă niciunde în Europa. Ele au fost abandonate de mult pentru că, de-alungul anilor

s-a trecut la tehnici mai sofisticate precum laminarea şi, în acelaşi timp, bijutierii şi-au pierdut treptat creativitatea prin folosirea unor şabloane, a unor modele stas care nu mai cereau din partea lor rezolvarea unor situaţii de a realiza unicate”.

Este clar, deci, că forma lor, stilul artistic, tehnologia de prelucrare sunt identice, iar un presupus falsificator, utilizând o tehnică dispărută de secole, cea a baterii la rece a aurului, ar fi trebuit să aibă în mână pe fiecare pentru a executa o reproducere, ceea ce este, practic, imposibil. Cel mai concludent exemplu îl constituie „Mica Pariziană”, o brăţară spiralică de aur, dintre cele recuperate, care are o soră geamănă din argint, într-un muzeu din Viena, dar aceasta nu a fost niciodată expusă publicului larg, deci ea nu putea fi reprodusă.

Un alt argument este adus de către acelaşi reputat istoric, doctor Ernest Oberlander Târnoveanu, şeful Cabinetului Numismatic şi Tezaur din cadrul Muzeului Naţional de Istorie, care demonstrează clar că patina cu care sunt acoperite aceste brăţări este rezultatul unei îngropări prelungite în pământ de mii de ani. Tot domnia sa aduce ca argument de netăgăduit în favoarea autenticităţii, pe lângă multe altele, rezultatele profesioniste din laboratorul Institutului de Fizică Nucleară Măgurele, care indică precis provenienţa aurului din care sunt confecţionate brăţările ca fiind din Munţii Apuseni, zona Brad - Valea Arieşului. Cercetările ulterioare întreprinse de arheologi, istorici fizicieni, chimişti, antropologi şi etnologi, au venit să confirme toate aceste argumente aduse în discuţie.

O mărturie deosebit de importantă vine tocmai din partea celui care a dezgropat, efectiv, aceste brăţări, un localnic din Munţii Şureanului. Angajat cu ziua de către căutătorii de aur, care se dăduseră drept speologi în legalitate, acesta afirmă că, deasupra gropii în care erau depozitate brăţările, creşteau doi fagi care aveau aproximativ 40-50 de ani. Deci, îngroparea cea mai recentă ar fi trebuit să aibe loc cu mult înaintea naşterii pseudobijutierului care este invocat drept confecţioner al falsurilor.

Toate aceste dovezi vin să infirme definitiv teoria şubredă a falsului brăţărilor şi să deschidă drumul către o studiere atentă şi profesionistă a acestora. Avem suficient de mulţi şi valoroşi istorici şi arheologi care să desăvârşească aceste studii. Trebuie doar, să fie lăsate la oparte rivalităţile şi mai ales orgoliile atât de prezente în lumea istorică românească.

Revenind la cel puţin bizara teorie că dacii nu prelucrau aur, trebuie să precizăm că în mare măsură ea s-a format şi s-a întărit datorită concluziilor la care s-a ajuns în cercetările arheologice de la Roşia Montană, pentru care s-au cheltuit nu mai puţin de 9 milioane de dolari şi în urma cărora s-au decretat aberant că : exploatările aurifere datează din perioada romană şi că nu s-au găsit vestigii dacice pe acele locuri. În realitate, aceste pripite concluzii sunt cauzate de interesele economice ale celor care vor să înceapă exploatarea cât mai repede şi cărora dacii, odată certificaţi ca exploatatori ai aurului în acea zonă, le-ar fi încurcat şi mai rău socotelile. Şi atunci, mult mai simplu şi mai eficient le-a fost celor de la Roşia Montana să-i „şteargă” pe daci din acele locuri, cu două propoziţii absolut aberante. Numai că împotriva acestui act s-au ridicat voci competente care desfiinţează teoriile fabricate de Gold Corporation. Cercetătoarea Beatrice Cauet din Toulouse a datat cu carbon 14 - materie organică recoltată din galerii ca aparţinând secolului I î.H. - dovedind o intensă exploatare dacică. Eminentul istoric dr.Horia Ciugudean, un fin şi competent cunoscător al câmpului arheologic de la Roşia Montană, afirmă, prezentând dovezi de necontestat în urma cercetărilor sale, că aurul din minele de la Cârnic a îmbogăţit tezaurele lui Burebista şi Decebal. La fel, profesorul dr.Ioan Piso, directorul Muzeului de istorie al Transilvaniei, susţine cu fermitate şi cu argumente, continuarea cercetării arheologice în zonă, până la fireasca descoperire a vestigiilor dacice.

Mai mult, lipsa descoperirilor dacice în exploatarea minieră de la Roşia nu reprezintă un argument atâta timp cât în arheologia minieră este o regulă că exploatările unei epoci şterg aproape complet urmele exploatărilor ulterioare.

Şi, ca un corolar al tuturor acestor afirmaţii, intervine declaraţia expertului german Barbara Deppert Lippitz, o autoritate unanim recunoscută pe plan european,

cea care, prima, a cercetat brăţările de aur descoperite în Munţii Şureanului: „Voi, românii, aveţi o istorie de peste 6 mii de ani scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de-a lungul a 6 milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi

identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur care, fără nicio îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând-o şi mai evidentă şi mai strălucitoare.”

În încheiere ar trebui să revenim puţin la începutul discuţiei noastre şi anume la întrebarea de ce sunt brăţările atât de importante pentru istorie. Desigur că ele sunt incomode pentru mulţi dintre istoricii care şi-au făurit întreaga operă necunoscând existenţa acestor obiecte. Odată cu apariţia brăţărilor şi certificarea lor ca aparţinând perioadei de maximă înflorire a regatului dac, mari istorici, cu reputate opere la activ (unele chiar lucrări de căpătâi ale învăţământului istoric românesc şi european) vor fi obligaţi să-şi reviziuască întreaga atitudine şi să includă în chip onest brăţările de aur în operelele lor. Nu numai aceste brăţări de aur vor trebui băgate în seamă atunci când istoria va fi rescrisă ci şi zecile de mii de alte obiecte recuperate de la căutătorii de comori. Desigur că nu toate obiectele traficate de aceştia vor fi recuperate, dar însăşi mărturiile făcute de cei implicaţi în procesele care se desfăşoară, folclorul local care dă fără eroare dimensiunea jafului din Munţii Orăştiei trebuie avute în vedere de istoricii care se încăpăţânează chiar şi în faţa unor evidenţe să-şi calce pe mândrie şi pe orgolii. Nu putem învăţa la nesfârşit o istorie greşită şi nu putem persevera în acceptarea dogmelor pentru simplu motiv că istoria este departe de a fi o ştiinţă exactă. Nu putem accepta o istorie a dacilor scrisă de arheologii care au săpat sistematic mai puţin de 5% din Sarmisegetusa Regia. Tot aşa cum suntem incapabili să facem o analiză litereră corectă şi onestă a Luceafărului atunci când cunoaştem doar primele 2 strofe. Un lucru este dovedit şi unanim acceptat, o simplă lopată de pământ poate răsturna istoria, iar de data aceasta în lopată se aflau brăţările de aur ale dacilor care vor schimba cu siguranţă istoria noastră văduvită de adevăr.