Ană, mândra mea frumoasă….
de Vladimir Brilinsky | 1 septembrie 2008
1 0 0 0

Am ascultat de câteva sute de ori celebra melodie populară "Ană, zorile se varsă" şi am discutat cu zeci de prieteni şi cunoscuţi dilema pe care o stârneşte acest izvor nesecat de profundă filosofie populară.



Unul dintre versurile acestui cântec spune că "dorul face cale-ntoarsă" şi dezbăteam care este acea cale pe care se va întoarce dorul lui Ion (ca să-l numim generic pe personajul adulterin al cantecului). La copii şi la nevastă sau la Ana, eterna iubită. El o numeşte pe Ana, "Mândra mea frumoasă" (probabil cel mai duios şi mai pătrunzător vers al folclorului erotic românesc), dar în acelaşi timp spune că "nevasta-i numa’ una şi copiii totdeauna". Şi de aici, zeci de
comentarii. Într-una dintre aceste dezbateri, cele mai multe făcându-se fireşte la un pahar, un mucalit, un taciturn care scoate două vorbe pe oră, plictisit de atâta
dezbatere fără rezultat, a replicat: "Dacă n-ai avut vreodată o Ană, nu eşti în stare să-ţi iubeşti nevasta cu adevărat". Nimeni nu l-a băgat în seamă şi toţi au
râs de remarca lui.



Într-una din zilele trecute, copleşit de stresul cotidian, supărat pe toţi şi pe toate, în două ore mi-am încropit o valiză, am îndesat-o în maşină şi am plecat. Unde? Nici eu nu ştiam direcţia în care o iau. Rătăcind câteva zile, am ajuns în Austria, în inima Tirolului, în paradisul turismului montan european. Un prieten al meu, Lucian Stanciu, care se stabilise acolo de ceva timp, mi-a fost amabil şi mândru ghid. Nu doream magazine, nici forfotă şi nici vizita în fabulosul Kitzbuhel, unde fiţoşii din întreaga lume îşi bifează vizitele lor snoabe în locaţii exorbitante.



Doream doar să văd munţii. Să-i calc, să le simt măreţia, să le pătrund tainele şi să le ascult singurătatea. Totul era perfect şi de o frumuseţe ruptă din rai, o ordine şi o curăţenie cum numai în spitale găseşti, cu o arhitectură a bunului gust întinsă pe pajiştile pe care şi iarba creşte egal, cu vaci
şi gâşte care merg numai pe un drum al lor bine stabilit.



Atât de mult m-a impresionat această frumuseţe montană, atâta emoţie mi- a stârnit, încât mi-a venit în minte versul cu "Mândra mea frumoasă" din cântecul
lui Bocşa. Şi atunci am început să plâng. De-adevăratelea. Şi mă întrebam printre lacrimi, de ce a trebuit să ajung până aici, să văd atâta măreţie, atâta frumuseţe, când acasă, acolo la mine, de unde mă trag, mă aşteaptă, credincioşi, munţii mei. Şi atât de tare m-a apucat dorul de Poiana Omului, de Godeanu, de Sarmizegetusa, de Şurianu şi Vârful lui Pătru, că am coborât de pe munte şi, spre surprinderea tuturor, am făcut cale-ntoarsă, acasă, la munţii mei cei dragi, înţelegând mult prea bine că nu poţi iubi cu adevărat ceva decât dacă îl părăseşti pentru un timp, întorcându-te la el sau, după caz, la ea cu o dragoste însutită. La fel de frumoşi sunt munţii mei, ca şi cei din Austria, la fel de măreţi, la fel de plini de verdeaţă. Deosebirea dintre cele două locuri este că cei din Austria au fost şi sunt administraţi de nişte oameni gospodari, responsabili şi raţionali, iar munţii mei sunt bătaia de joc a unor golani şi a unor nemernici iresponsabili.