INTERVIUL COMPLET LUAT DE CATRE EUGEN ISTODOR DE LA CATAVENCU

INTERVIUL COMPLET LUAT DE CATRE EUGEN ISTODOR DE LA CATAVENCU
Brilinsky: omul care apară cu bîta Sarmisegetuza


Categorii: Aici plecam de-acasa

reportaj sarmisegetuza“Mă cheamă Brilinsky, tatăl meu era huţul, adică se trăgea dintr-un neam de daci slavizaţi. În familia lui se vorbea şi un dialect ucrainean, tare melodios, pe care eu nu l-am asimilat din păcate. Mama însă este din Poplaca Sibiului, şi vorbesc doar limba ei adică româna cea cu radacinile adânc înfipte în limba dacă.”

Da, el este Brilinsky si pazeste Sarmisegetuza cu bîta de intruși și nesimțiți.

Istodor: de ce esti dac? cum de nu esti roman?

Brilinsky: Sunt dac pentru că prima mea amintire se leagă de sanctuarele de la Sarmisegetusa Regia acolo unde acum 50 de ani mă jucam, cu sora mea Nona, de-a Decebal şi Andrada. Amintirile sunt fascinante şi mi-au pus definitiv pecetea de dac pe frunte şi mai ales în suflet. Între timp părinţii au uitat de noi şi ne-au lăsat să ne jucăm în continuare, ceea ce fac şi astăzi . Sunt dac şi pentru că odată de mult în munţii Orăştiei l-am cunoscut pe doctorul Napoleon Săvescu cel care n-a avut de lucru şi a scris o carte NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI, carte care a dat un ghiont serios istoricilor adormiţi de 300 de ani. Ne-am împrietenit repede şi aşa am rămas, prieteni şi slujitori ai istoriei dacilor. Roman nu pot să fiu pentru că nu cred în ruptul capului în romanizare. Nu pot să cred că în 165 de ani neocupând decât o mică parte din Dacia, romanii ne-au învăţat să ne spălăm şi să vorbim şi să facem copii care s-au numit români, iar pe evrei nu i-au învăţat nimic în 500 de ani de ocupaţie totală şi severă. Şi cu toate că îi consider pe romani cotropitorii Daciei apreciez istoria şi cultura romană la adevărata ei dimensiune.

DSCF0391Istodor: ai urechea lipita de cap sau nu?
Brilinsky: Fireşte că şi urechile mele sunt lipite de cap, că dacă erau lipite de picior nu eram dac, ci klingonian. În schimb, lobul urechii este lipit corespunzător pentru a primi certificatul de dac. Lăsând gluma la oparte, chestia cu urechea lipită nu are la bază un studiu genetic, ea fiind mai mult rodul imaginaţiei românilor care au învăţat de la Şcoala Ardeleană că ne tragem din daci şi din romani.

Istodor: ce inseamna civilizatia daca pentru tine?

Brilinsky: Izvoarele istorice legate de civilizaţia dacă sunt putine. Dintre cele scrise s-au pierdut multe, unele au fost distruse intenţionat, altele ciordite şi depozitate prin pivniţele oculte ale celor ce controlează istoria întregii Europe. Descoperirile arheologice sistematice nu depăţesc în Munţii Şurianu mai mult de 5 procente din întreaga suprafaţă. În această penurie de informaţie civilizaţia dacă este departe de aş fi dezvăluit toate secretele. Cu toată această puţinătate, nu se poate ca orice om onest şi de bună credinţă să nu observe o fascinantă lume plină de mistere. Uitaţi-vă la toate acele aliniamente de piatră pe care astăzi le numim sanctuare. Cu toate interpretările date de specialiştii în materie, multe dintre ele contrazicându-se, este greu de descifrat la ce foloseau şi cum se înţelegeau dacii cu ele. Dacă la Ulpia Traiana se cunoaşte rolul fiecărei pietre descoperite, aici mulţi se scarpină la ceafă atunci când trebuie să dea un verdict. De ce era nevoie ca Sarmisegetusa Regia capitala regilor daci să fie apărată de atâtea cetăţi şi fortificaţii pe o rază de mai bine de 20 de kilometrii. Pentru că acolo în inima munţilor,dacii îşi ascundeau cele două lucruri de preţ pe care le aveau. Aurul şi spiritualitatea, bogăţia şi credinţa, lucrurile care îi făceau pe daci creatorii unei civilizaţii rivale cu cea romană sau greacă. Aceste două lucruri de preţ au fost de fapt ţinta cotropitorilor romani care erau stânjeniţi de evoluţia spirituală şi economică a dacilor.

Istodor: ai vreun obiect de pe vremea aceea? ce simbolizeaza?
Brilinsky: Obiectele de pe vremea aceea stau de obicei în muzee şi în expoziţii. Acolo este locul lor. Am însă în garaj o plintă de calcar foarte frumoasă pe care am salvat-o din cupa unui excavator care amenaja cursul râului Ponor. Cu mare scandal şi cu multă sudoare am reuţit să punem mana pe ea şi aştept ca cineva să vină să o ia şi să-i găsească locul cel mai potrivit. Are vreo 300 de kilograme şi este cam grea pentru comozii care după modelul muieţi îs posmagii ar vrea-o adusa direct in vitrina muzeului. Ea este o componentă a unui sanctuar de regulă patrulater şi cu toate că am anunţat vestite minţi luminate care studiază arheologia sacră în mod ştiinţific, nimeni nu s-a obosit să caute şi sanctuarul din care această plintă făcea parte.

Istodor: dormi ca om modern sau ca dac?
Brilinsky: Dorm modern, în pat, cu cearceaf şi pernă dar visez la daci. Visez că odată şi odată secretele dacilor vor ieşi la lumină. Visez că cei din Ministerul culturii se vor trezi din somnul cel de moarte de 20 de ani şi vor pune umărul ca Sarmisegetusa să strălucească din nou ca acum 2000 de ani. Şi mai visez că cei care vin acolo în inima Daciei vor învăţa că Sarmisegetusa nu este nici Vama Veche ca loc de plajă şi destrăbălare, nici un depozit de pietre care trebuie neapărat încălecate sparte şi duse acasă, nici loc de aruncat gunoaie, ci ea este un loc unic în lume care înainte de toate trebuie respectat şi nu batjocorit.
Istodor: ai salas de dac in sarmisezetuza?

Brilinsky: In Sarmisegetusa au sălaş doar zeii daci. Acolo merg doar să privesc, să înţeleg, să povestesc celor care au timp să mă asculte despre fascinanta lume a dacilor, să dau jos nemernicii de pe soarele de andezit, să tai copacii care cad pe monumente, să strâng gunoaiele lăsate de nesimţiţi, să caut turişti rătăciţi, şi să explic femeilor goale la minte şi la trup care stau crăcănate prin sanctuare că stau degeaba pentru că niciun zeu dac nu le va fecunda vreodată să le cadorisească cu vreun prunc sfânt.La Sarmisegetusa are sălaş doar sufletul meu păcătos suflet care va rămâne acolo pentru totdeauna.

Istodor: care-s valorile tale omenesti, care erau cele dace?

Brilinsky: Sunt un om plin de defecte, dar unul care nu suporta minciuna, fariseismul, prostia şi răutatea. Principiul meu în viaţă este acela că atunci când pot să fac ceva, fac. Nu cunosc nicio persoană care să-mi fi cerut ajutorul şi să nu-l fi primit cu vârf şi îndesat. Am prieteni cu duiumul dar şi duşmani pe măsură. Dacă este să vorbim despre daci atunci pot să spun foarte simplu că virtutea s-a născut în Dacia. Povestea aia cu stârpitul viilor de către Burebista, din filmul lui Vitanidis are un sâmbure de adevăr. Reforma lui Deceneu, marele preot, a fost cea care a îndemnat poporul dac la cumpătare, la apropiere de divinitate, la o viaţă decentă dar demnă. Vârful de lance al acestei reforme a fost de fapt înlăturarea fricii faţă de moarte. Dacii nu se temeau de moarte şi asta îi făcea de temut în faţa oricărui duşman. Jocul ăsta dintre viaţă şi moarte îl găsim şi astăzi în satele de tip risipit de pe coastele Şurianului. Veniţi să vedeţi bocitoare la naştere, la fel cum veţi vedea chiote şi jocuri cu falusuri făcute din prosoape sau din lemn la priveghi.

Istodor: dacii credeau in extraterestrii? tu crezi?

Brilinsky: Greu de zis. Ei credeau mai degrabă în nemurirea sufletului. Însă nu puţini sunt aceia, mai ales vizionari de profesie, care nu pot să explice transportarea blocurilor de piatră cu care s-au costruit sanctuarele şi zidurile, altfel decât cu ajutorul extratereştrilor. Acele blocuri au fost aduse din carierele de la Măgura Călanului şi Deva, cam 50-60 de kilometri şi cântăresc până la 3000 de kilograme una. Eu nu sunt un fan UFO cu toate că am reuşit să fotografiez, fără să vreau, un flyng rod, un soi de obiect zburător, ca un fel de antenă de televizor,care nu se vede cu ochiul liber şi despre care ufologi celebri zic că ar fi microcipuri care stochează informaţii. Şi culmea coincidenţei, l-am prins la cetatea dacică de la Ardeu. Stau de multe ori şi privesc la poza aia şi îmi pun o mie de întrebări, da nu capăt niciun răspuns.

Istodor: dacii credeau in vreun dumnezeu? tu in care crezi?
Brilinsky: Dacii îl aveau pe Zamolxe cu certitudine. Ăla era tata lor. Unii istorici mai pomenesc şi de Bendis un fel de Artemis a dacilor, sau de Gebeleizis un fel de Hefaistos. Eu cred în Dumnezeul la care mama m-a dus să mă boteze. Cred în el şi nu mă dau în vânt după întoarcerea la Zamolxianism a poporului român aşa cum propovăduiesc unii.

Istodor: dacii iubeau? Cum iubeau? cum iubesti tu?
Brilinsky: Vai de viaţa mea ! Asta-i cea mai grea întrebare la care trebuie să răspund. Cum sărăcia să nu iubească? Şi încă cum. Dacii erau poligami şi eu de aia îi iubesc aşa de mult. De multe ori, când urcau în ceruri la Zamolxe, dacul îşi lua cu el şi soţia favorită care pleca de bună voie fără boceli şi lamentări, cu bucurie chiar, că ea a fost cea aleasă. Dacii erau iubăreţi nevoie mare. Iubeau cu patimă şi cu foc în suflet şi călcâie. Dacă aş şti că nevasta mea care este mândră de mine nevoie mare, nu citeşte Caţavencu, v-aş spune şi cum iubesc eu. Da nu mă risc să mănânc supa rece până la sfârşitul zilelor. Atâta doar că şi eu iubesc ca dacii.

Istodor: cum era viata daca, viata de fiecare zi, cum este a ta?
Brilinsky: Foarte grea. Munceau pe rupte, chiar şi cei mai înstăriţi. Nu aveau timp de concedii la Roma. Ca să fie puternici şi de temut trbuiau să muncească, să scoată aurul de la Săcărâmb şi de la Roşia Montană, să construiască cetăţi, să vorbească cu cerul şi cu stelele, să facă plozi iar când nu munceau iubeau sau mergeau la război să-şi apere glia. Grea viaţă. Şi nici nu am vreme din pricina asta să-mi trăiesc propria mea viaţă. Aşa grăia Nichita Stănescu în elegia a şaptea. Ăsta sunt eu. Viaţa mea se împarte foarte simplu, între Sarmisegetusa şi Sarmisegetusa. Când nu sunt acolo, tot acolo sunt. În rest practic bletemat de frumoasa meserie de jurnalist liber (încă),
Mai sădesc câte o carte, mai iubesc câte un pom, mai citesc câte o femeie şi trece timpul.

Istodor: pazesti cu bita sarmisegetuza? de ce?
Brilinsky: Pentru că nu o păzeşte nimeni şi cineva trebuie să o facă. Bâta are dublu rol. Scarpină spinările imbecililor şi mă ajută să merg mai uşor. Îi iubesc din tot sufletul meu pe cei care vin la Sarmisegetusa cu inima deschisă cu dorinţa de aşi vedea certificatul de naştere, îi ajut îi ghidez le dau câte o ţuică la plecare dar credeţi-mă, nu pot sta nepăsător când văd sfidarea unora faţă de monumente. Un blitz pe zâmbetul Giocondei de la Luvru nu contează, dar 1000 de blitzuri o deteriorează cu siguranţă. Aşa este şi cu pietrele de la Sarmisegetusa. Că se suie un idiot pe soarele de andezit să-şi caute energia,(de parcă nu ar putea găsi acea energie lângă el), nu-i bai, că e piatră şi e tare. Dar dacă 1000 de netrebnici îl călăresc se sparge, că şi piatra aia are o viaţă. Acum încă nu ştim precis cu ce se mânca Soarele de andezit şi dacă el nu va fi protejat, încet, încet sub tălpile nesimţiţilor va dispărea cu totul fără să-i descoperim secretele.Şi de aia stau cu bâta acolo şi îl păzesc. Şi stand sprijinit în bâtă văd cum înfloreşte în România o profesie care în plină criză pare să fie foarte profitabilă. Mesria de guru. Vin tot felul de grupuri, toate conduse de un lider mai mult sau mai puţin spiritual. Se roagă se închină aprind lumânări le lasă în plata domnului şi pleacă. Anul următor din acelaşi grup se rup câţiva care îşi fac şi ei alte grupuri unde devin guru cu o ideologie deviantă şi trai neneacă. Cotizaţii, donaţii, peşcheşuri luate de la credincioşii naivi rotunjesc conturile acestor vânzători de iluzii.
Istodor: nu esti nebun?
Brilinsky: Ba da sunt nebun. Măcar eu recunosc asta. Nu ca alţii. Duşmanul meu de moarte Mihai Tatulici spunea că poţi fi un bun profesionist dacă eşti nebun de legat, dacă îţi paradeşti familia, prietenii şi sănătatea şi dacă nu te temi de nimic. Păi dacă mă uit bine în buletin eu am notă maximă la toate categoriile astea. Mi se spune încă din copilărie Nunu nebunu, de familie şi prieteni nu mai vorbim pentru că ei sunt doar pe hârtie, sănătatea mea stă la mâna doftorilor iar de temut nu ma tem de nimic, nici măcar de moarte. Poate un pic de suferinţă dar nu sunt sigur.

Istodor: nu esti luat la misto de prieteni: uite-l pe ala venit din istorie

Brilinsky: Prietenii adevăraţi nu mă iau la mişto. Unii chiar mă încurajează. Alţii chiar mă ajută, alţii care nu vibrează la ideile mele dar tot prieteni îmi sunt, încearcă să mă tempereze, dar fără să mă ia la mişto. Veneticii, impostorii şi duşmanii, da, mă iau în băşcălie. Unii scriu, alţii vorbesc, alţii scriu pe facebook sau pe bloguri gogoriţe sau delaţiuni greţoase la adrea mea. Le dau pace doar pentru că nu au curajul să ne confruntăm în direct şi se ascund fie sub pseudonime fie sub fuste. Când eu spuneam prin 98 că există şerpişori de aur în Munţii Orăştiei( aşa le zicea pe atunci la brăţările de aur) istorici de vază ai României mă catalogau ca protocronist sau dacoman sau fan a lui Săvescu. Cum că dacii nu prelucrau aur. Aia era deviza lor. Atât învăţaseră atât erau în stare să transmită mai departe. Aşa grăita până şi ilustrul dirijor al Ministerului Culturii Iorgulescu atunci când a dat nas în nas cu şarpele de aur. Azi nu te poţi (băşi) mişca de istorici sau arheologi care, brusc, peste noapte, au devenit specialişti în aurul dacic. Aur descoperit nu de ei ci de braconieri şi recuperat pe spinarea obidită a contribuabilului român.