Prima mea batalie cu romanii

No, am facut-o şi pe asta. M-am băgat în luptă. Pentru necunoscători, de câtva timp, m-am înscris în Terra Dacica Aeterna, acolo unde am descoperit o a doua familie, sau, mă rog, poate cea dintâi. Copii faini de tot, nebuni, tocmai dupa chipul şi asemănarea mea. Cum zice lumea. Nunu Nebunu, da nu-i bai.
Geoagiu, sau mai bine zis Germisara, locul unde dacii îşi tămăduiau oasele şi romanii cu fiţe, veneau la băi, aşa cum mergem noi acum( care merg) la Karlovy Vary, la Felix sau la Gyula. Acolo am primit botezul bătăliei. A fost fascinant, pentru mine cel puţin, să fac ceea ce până acum, doar priveam. E greu să povestesc în câteva cuvinte cum a fost acea lupta. Pozele spun totul. Poate mai mult decât aş putea eu scrie în acest colţ de blog. O să vă spun doar că la sfârşitul demonstraţiei, la sfârşitul jocului, la sfârşitul bătăliei, pământul a început să se învârtească. Şi aşa de tare s-a învârtit, încât m-am trezit cu o senzaţie de „deja vu” cum nu am avut niciodată. Se făcea că eram, din nou, copil şi că afară era deja noapte şi eu mă jucam. De-a hoţii şi jandarmii sau de-a urma scapă turma, sau lapte gros. Şi era frumos totul. Nu ştiam de griji, de şcoală, de mama , de tata, de notele proaste ascunse de părinţi şi de toate cele care la vremea aia îmi dădeau bătaie de cap. Uitam de tot. Pe vremea aia noţiunea de stres nu exista. Noi îi ziceam mai simplu. Grija. Dar jocul se terminase şi-mi dădeam seama că am uitat de toate, că mama mă caută, că nu mi-am făcut lecţiile, că am uitat plasa cu pâinea, cumpărată pe cartelă, pe magazia lui Nenea Ambruş şi că pisicile au mâncat-o de mult. Şi mă treceau fiorii, că tata iar va scoate cureaua şi iar da-i la cur vreo 20. Pe vremea aia, bataia la plozi era pemisă în familie şi eu o luam pe coajă la normă. Gravitatea faptei era proporţională cu numărul de curele trase la cur şi varia între 10 şi 50 de bucăţi, deloc blânde. Am adunat în copilăria mea vreo câteva mii de astfel de curele, pentru care toată viaţa o să-i fiu recunoscător tatălui meu. La fiecare lipăitură învăţam câte ceva, dar cu toate astea spaima ca va trebui să-mi dau jos pantalonii era cumplită.
Cu senzaţia asta m-am trezit atunci la Geoagiu. Joaca de-a dacii şi romanii mă făcuse rupt total de realitate. Uitasem de tot. Nu le mai înşir acum pe toate câte mă macină, în suflet, sau în buzunar, sau în viaţa de zi cu zi. Sunt prea multe, dar cu toată această puzderie de griji, tradusă în ceea ce numim astăzi stres, la sfârşitul bătăliei, uitasem de tot şi trăiam spaima că voi plăti pentru acestă nepermisă rupere de realitate. Mi-a fost destul de greu să opresc această învârtire în timp a pământului şi să revin din copilărie la realitate. Dar când am revenit, mi-am dat seama că nu am de să mă tem, că nu voi lua bătaie pentru că mi-am permis să visez cu ochii larg deschişi sau pentru că în câteva momente am plutit în Lumea Celor Fără de Griji. Şi atunci, am privit în jur şi m-am trezit în mijlocul acestor minunaţi copii, cărora nu ştiu dacă vreodată o să le pot mulţumi cu adevărat, numai pentru simplu motiv că există în această lume.Le mulţumesc şi pentru prietenia care mi-o arată, pentru entuziasmul lor, pentru pasiunea cu care fac ceea ce fac şi pentru grăuntele de nebunie care zace în sufletul fiecăruia. Le mulţumesc, dar mă tem, un pic de tot, că în drumul la care am pornit alături de ei nu o să mă pot ridica la înălţimea faptelor lor.
......Dar eu sunt dac şi dacii nu se temeau de nimic.